Sunt câteva sate care ar trebui să-i ridice monumente lui Gigi Becali. Pe unele, le-a reconstruit din temelii, pe altele, le-a dezgropat din nămeţi, ajungând în localităţile calamitate tocmai când aveau mai mare nevoie de ajutor. Cu ani în urmă, l-am suspectat pe europrlamentarul Becali, şef al PNG, că se aruncă în lupta cu stihiile din grandomanie şi din calcule electorale, "războinicul luminii", sosind din cer, cu elicopterul, să cumpere voturile amărâţilor, cu valizele de marafeţi.
Pe urmă, după ce a recidivat - în ciuda faptului că locuitorii din Vulturu-Becali, miluiţi cu 188 de case şi televizoare, în 2005, nu au votat cu el, ci cu alţii - mi-am zis că nu considerentele electorale îl propulsează în acţiune.
Excentricului miliardar îi place, pur şi simplu, să se arunce în foc şi să devină erou-salvator. "Eu sunt salvatorul, Becali", declara, când a rezolvat jenanta problemă a gazonului de pe National Arena, "Hai să spun ca Alexandru Macedon: înainte până la final şi mergem pe Bucifal. Bucifal pentru ultima oară. Eu şi cu Bucifal şi cu asta, basta, că nu se mai poate", spune, înotând prin troiene. Că, pe calul lui Alexandru, la care se referă, îl chema Bucefal sau Ducipal, în varianta populară, (Bucifal având, în dicţionarul urban, un înţeles deloc măgulitor) este un lucru lipsit de însemnătate. Important este că, de data asta, el era o volă, un buldozer, un camion cu alimente.
În 24 de ore, voluntarul Gigi Becali, venit din Bucureşti cu utilaje şi oameni, a deszăpezit comuna Dumitreşti, oferind un exemplu de implicare, care, în cele din urmă, i-a mai dezmorţit şi pe alţii.
Dacă românii ar fi uniţi de spiritul comunitar, poate n-ar mai avea atâta nevoie de eroi-salvatori, în momente grele, ci s-ar ajuta singuri, punând mână de la mână şi lopată lângă lopată.
Însă, în locul miilor de voluntari, aşteptaţi de Becali în centrul Focşaniului, au venit vreo 40, iar, la sosirea în comună, un vajnic comitet de săteni-bărbaţi era fără chef de muncă şi uşor aburit.
O matahală mustăcioasă i-a căzut miliardarului la picioare şi apoi în braţe, scâncind ca un copil abandonat: "Vino şi la mine, dom' Becali!". De la un om în putere, care-şi confiscă salvatorul, nu te poţi aştepta să-şi ajute vecinii bătrâni sau bolnavi.
Locul solidarităţii locale, îl ia, adesea, egoismul şi nepăsarea, impregnate cu o doză bună de fatalism - "Ce o vrea Dumnezeu!".
Uneori, Cel de Sus trimite jandarmii, armata, alteori, lasă comunităţile să se descurce singure, punându-le la încercare voinţa şi unitatea. La strigătele deznădăjduite, oameni de la sute de kilometri distanţă sar cu ce au, alimente, haine sau bani, dar câte un Becali pentru fiecare localitate calamitată din România nu există. De aceea, în iarna aceasta nemaitrăită, care a îngropat, la propriu, jumătate de ţară doar spiritul comunitar, înainte de toate, poate topi nămeţii.
Rodica Ciobanu este senior editor al ziarului Gândul
Pe urmă, după ce a recidivat - în ciuda faptului că locuitorii din Vulturu-Becali, miluiţi cu 188 de case şi televizoare, în 2005, nu au votat cu el, ci cu alţii - mi-am zis că nu considerentele electorale îl propulsează în acţiune.
Excentricului miliardar îi place, pur şi simplu, să se arunce în foc şi să devină erou-salvator. "Eu sunt salvatorul, Becali", declara, când a rezolvat jenanta problemă a gazonului de pe National Arena, "Hai să spun ca Alexandru Macedon: înainte până la final şi mergem pe Bucifal. Bucifal pentru ultima oară. Eu şi cu Bucifal şi cu asta, basta, că nu se mai poate", spune, înotând prin troiene. Că, pe calul lui Alexandru, la care se referă, îl chema Bucefal sau Ducipal, în varianta populară, (Bucifal având, în dicţionarul urban, un înţeles deloc măgulitor) este un lucru lipsit de însemnătate. Important este că, de data asta, el era o volă, un buldozer, un camion cu alimente.
În 24 de ore, voluntarul Gigi Becali, venit din Bucureşti cu utilaje şi oameni, a deszăpezit comuna Dumitreşti, oferind un exemplu de implicare, care, în cele din urmă, i-a mai dezmorţit şi pe alţii.
Dacă românii ar fi uniţi de spiritul comunitar, poate n-ar mai avea atâta nevoie de eroi-salvatori, în momente grele, ci s-ar ajuta singuri, punând mână de la mână şi lopată lângă lopată.
Însă, în locul miilor de voluntari, aşteptaţi de Becali în centrul Focşaniului, au venit vreo 40, iar, la sosirea în comună, un vajnic comitet de săteni-bărbaţi era fără chef de muncă şi uşor aburit.
O matahală mustăcioasă i-a căzut miliardarului la picioare şi apoi în braţe, scâncind ca un copil abandonat: "Vino şi la mine, dom' Becali!". De la un om în putere, care-şi confiscă salvatorul, nu te poţi aştepta să-şi ajute vecinii bătrâni sau bolnavi.
Locul solidarităţii locale, îl ia, adesea, egoismul şi nepăsarea, impregnate cu o doză bună de fatalism - "Ce o vrea Dumnezeu!".
Uneori, Cel de Sus trimite jandarmii, armata, alteori, lasă comunităţile să se descurce singure, punându-le la încercare voinţa şi unitatea. La strigătele deznădăjduite, oameni de la sute de kilometri distanţă sar cu ce au, alimente, haine sau bani, dar câte un Becali pentru fiecare localitate calamitată din România nu există. De aceea, în iarna aceasta nemaitrăită, care a îngropat, la propriu, jumătate de ţară doar spiritul comunitar, înainte de toate, poate topi nămeţii.
Rodica Ciobanu este senior editor al ziarului Gândul
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu